Cand vor sa obtina ceva, copiii sunt smecheri. Stiu care sunt punctele sensibile ale parintilor si acolo “lovesc”. Nu vorbesc din carti, nu citez studii, nu am experienta de psiholog. Va spun doar ce observ la mine acasa, dar si la altii. Eu, de exemplu, am slabiciune la plansete, urlete, crize. Si da, am un copil fix la varsta la care se foloseste de aceste “manevre” ca sa obtina ce vrea. Stiu ca nu e bine sa cedezi, ca trebuie sa ii explici frumos si sa ii arati “calea cea dreapta”, dar stiti si voi ca nu mereu functioneaza.
Acum, la 5 ani, e oricum infinit mai usor decat pe la 3 ani, cand tantrumurile erau foarte greu de rezolvat. Acum, in multe cazuri, chiar functioneaza ratiunea. Nu mereu, dar uneori intelege pana la urma ca ceea ce vrea el nu se poate chiar acum. Dar incearca sa ii explici asta unui copilas de 3 ani, care nu mai e bebelus sa ii treci cu vederea, dar nici nu vrea sa accepte ca nu exista alta cale decat a lui.
Eu chiar sunt o mama destul de permisiva, insa, atunci cand ii refuz diverse cereri “aberante”, sa le zic, incepe: “Mereu zici nu”, “Niciodata nu zici da”, “Esti cea mai rea mama din lume”. Va dati seama ca ma doare cand aud vorbele astea, dar stiu ca le zice ca strategie, doar sa ma convinga sa facem ca el.
Un exemplu. Vine de la gradinita si imi zice direct:
-Vreau sa merg la Stefan acasa (un coleg de la gradinita)…
-Andrei, nu putem merge la copil acasa neinvitati.
-M-a invitat el…
-Nu functioneaza asa. Trebuie sa ne cheme mama lui…
-Pai sun-o!
-Nu pot sa o sun eu si sa ne invitam singuri la ei acasa…
-Dar m-a invitat Stefan.
-Atunci sa vorbesti cu Stefan sa ii spuna mamei lui sa ma sune…
Si tot asa… o tine timp de jumatate de ora ca vrea acasa la Stefan, care nici nu stiu unde sta, nici nu ne-a invitat etc. Plange, face urat, nu vrea sa manance. Doar daca ii distrag atentia cu altceva sau ii fac vreo promisiune reusesc sa il calmez.
Alta data plange ca vrea sa vina Stefan, in momentul ala, la el acasa. Ma rog, asta e doar un exemplu din zeci de lucruri pe care eu nu le pot rezolva pe moment, iar el se supara si ma face “rea”. Cand avea gripa, s-a suparat ca el vrea sa se joace cu copiii, iar eu sunt “rea” ca nu il las.
Recunosc, cand sunt lucruri pe care pot sa le fac, las eu de la mine, chiar daca stiu ca nu e bine. Mai scap ceva dulce inainte de masa, de exemplu. Sau mai mult timp pe tableta.
Voi cat rezistati in fata tantrumurilor copiilor? Stiu ca sunt si parinti mai autoritari, care reusesc sa se impuna si care nu cedeaza in fata crizelor de furie ale celor mici.
