Un material de Elena Luchian
Nu sunt nici mai desteapta, nici mai frumoasa… nici mai grasa de cand am adus-o pe lume pe Eva Anastasia. Nu ma defineste statutul de „mama”. E adevarat ca mi-a dat viata, programul, perspectiva peste cap, dar nu mi-a spalat creierul. Nu stiam nimic cand am adus-o acasa, dar m-am relaxat intre timp. Piticania asta cu ochi mari si gusa (da, copilul meu are gusa, nu stiu cu cine seamana!) e cel mai bun profesor pentru mine…
Bebe stie ce are de facut
Copiii nostri vin cu niste instincte uluitoare. Pitica asta a stiut ce are de facut de cand mi-a fost pusa in brate, la o ora dupa nastere, la terapie intensiva. A stiut ca trebuie sa manance. Acum, oricat de suparata, infuriata, intepata la vaccin este, daca e pusa la san, gata, planeta e salvata, copilul e fericit. Si la fel de fericit este cand ii fac baie. Isi recunoaste lumea lichida in care a stat 9 luni. Pentru momentul in care o scot din cada, trebuie sa-mi cumpar dopuri de urechi.
Nu toti copiii sunt la fel
Bebe nu doarme noaptea, am fost avertizata. Ba a mea doarme acum si 6-7 ore legate. Bebe are colici vreo 3 luni, am fost pusa in garda. A mea a avut vreo… 3 ore. Mi-era groaza de povestile cu plans necontrolat, cu plimbat noaptea cu masina prin oras ca sa linistesti copilul, cu uscatorul de par care merge toata noaptea. Nu le-am experimentat. Mi-am descarcat degeaba aplicatie de white noise pe smartphone. Ia sa o dezinstalez ca ocupa spatiu si deja nu mai am loc de poze si filmulete cu Eva. Da, stiti voi, suntem si noi parinti nebuni care filmeaza tot, pentru ca li se pare ca orice chestier noua este un breaking news!
Nu se invata in brate. Se dezvata
„Nu o tine prea mult in brate, ca se invata!” Este sfatul care ma scoate din sarite. 9 luni sunt purtati, plimbati, leganati, intr-o lume numai a lor, in care nu exista foame, sete, frig, cald, prea multa lumina, prea mult zgomot. Mie mi se pare ca in primul an de viata, copiii nu fac decat sa se dezvete de toate astea. Cum sa lasi puiul de om sa planga singur si sa nu-l iei in brate? La un moment dat, nu vor mai veni la noi sa ne ceara o imbratisare si o sa ne fie asa de dor de momentele astea…
Sa nu-i cumpar haine pe masura ei
Pentru ca le va purta fix o saptamana. Salopeta cu care am adus-o acasa de la maternitate a ramas in memoria noastra, nu o vom uita niciodata. Dar acum i-ar ajunge pana la genunchi. In doua luni, si-a dublat greutatea si a crescut 8 centimetri in lungime. Aici trebuie sa spun neaparat ca a primit hainute minunate de la oameni minunati. Atat de minunate incat imi pare rau ca nu imi sunt mie bune, iar oamenii – atat de minunati incat imi vine sa-i iau acasa! Asa ca daca imi permiteti un sfat: primiti hainute. Va trebui sa schimbati copilul de 3 ori pe zi de body, uneori. Toate vor fi utile. Macar o data.
Foto: Elena Luchian, impreuna cu sotul (jucator de squash) si fiica ei
Nimic nu “trebuie”
Prima vizita la pediatru, la controlul de 10 zile, mi-a provocat panica. Trebuie sa ia atat in greutate. Trebuie sa o trezesc sa manance o data la cel mult 3 ore. Trebuie sa o spal cu nu stiu ce ca are piele sensibila (si aici vine o recomandare de un brand cu pret extrem!). Copilul meu a luat 2 kilograme si 400 de grame in primele luni de viata. Deci nu, nu trebuie nimic. Si mai ales, nu trebuie sa intram in panica.
Cand nu mai pot, mai pot putin
Primele doua saptamani au fost crunte. Ce ma durea? E mai usor sa spun ce nu ma durea. Nu ma durea parul. Copilul se trezea noaptea din doua in doua ore, ziua plangea, nu dormea. Plangeam de oboseala, de durere de nu stiu ce, de panica. Am inteles ca nu orice lacrima e o depresie, asa ca, desi ma asteptam la celebra depresie post-partum, nu am simtit-o. N-am avut timp sa fiu deprimata. Dar primele doua saptamani au trecut… nah, in doua saptamani. Si acum mi-e dor de chestia aia minuscula, pe care am luat-o acasa cu 2.600 kg dupa ce scapase de 200 de grame in maternitate.
“Nu am timp” nu exista
E momentul acela in care ma laud, stiti? Momentul ala in care ma umflu in pene. Deci lasati-ma sa ma desfasor! ? Nu am interupt serviciul decat o saptamana dupa ce am nascut. Asadar am timp de scris. Cumva, candva. Mi s-a spus ca nu voi mai avea timp de make up odata ce vine copilul. Ei bine, eu nu ies din casa nemachiata. Si ies din casa, credeti-ma. Am timp sa fac si de mancare (uneori, pentru ca Eva are doua bunice miraculoase), si sa fac curatenie (oricum o fac degeaba, pentru ca pana seara e la loc. Le multumesc cu aceasta ocazie pisoilor 
), si sa ma joc/stramb/dansez/plimb cu bebelusa atomica. Dar chiar nu m-as supara daca ziua ar avea macar 36 de ore.
Pot sa scriu la calculator cu o mana
Cum spuneam, eu lucrez. Lucrez de acasa cu o super echipa, cu oameni faini care inteleg ca daca dispar cateva ore, e pentru ca Eva nu prea doarme ziua. Scriu cu o mana pe copil, cu o mana pe tastatura, cu o mana pe micul dejun pe care n-am apucat sa-l mananc la ora potrivita. Ah, stai ca am doar doua maini. Deci scoatem din schema micul dejun. O sa-l mananc la pranz. Oare asta sa fie motivul pentru care am ajuns la greutatea de dinainte de sarcina in mai putin de 2 luni?
Pot simti emotii retroactiv
Nu o sa uit niciodata moaca ei cand mi-au adus-o la terapie intensiva. Arata ca un extraterestru: ochi imensi, albastri, care se uitau la mine cu o expresie de “Tu cine esti?”, desi stiu ca nu vedeau mare lucru. Fruntea incretita, nasul minuscul, buza de sus peste buza de jos. Doamne, era atat de uratica si atat de adorabila! Stiu, nu are sens ce spun, dar chiar asa era! Inca ii mai caut expresia aia mirata, dar rareori o gasesc. Acum stie cine sunt.
Patul ei, camera ei
Din prima noapte acasa. Mi se spunea ca e imposibil asa ceva. Ba se poate. Eva doarme in patul ei, in camera ei, noaptea cu lumina de veghe si usa inchisa. Nu avem un apartament asa de mare, o aud si cand face… number two, chiar daca dorm. Am fost avertizata ca mi se vor ascuti simturile odata ce devin mama, nu am crezut. Da, da, ati avut dreptate, recunosc! Stiu ca sunt mame carora le e teama sa-si lase copiii singuri in camera. Mie mi-ar fi fost teama sa o tin cu noi in pat.
