GUEST POST. Un material de Ana Ciornei
“Cat de greu poate sa fie? Deja stiu cum sta treaba.” O replica probabil familiara mamelor cu doi (sau mai multi) copii si mantra mea pe toata durata celei de-a doua sarcini. Pe cine incercam sa pacalesc? Stiti vorba aia… socoteala din capul tau nu se potriveste cu cea din realitate. Au fost destule ocazii cand lucrurile au mers altfel decat ma asteptam.
VEZI SI: 7 lucruri care m-au luat complet prin surprindere in sarcina
La primul copil am avut o sarcina usoara. Asa ca intotdeauna mi-a fost teama ca natura o sa se razbune a doua oara, mai ales ca toata lumea ma “incuraja” in sensul asta. Dar no2 a fost si el cuminte si 9 luni ne-am inteles de minune (cu exceptia unei revolte la miros de pastarnac, a fost singura data in sarcina cand am vomitat 
)
Nasterea intr-un spital de stat: cum s-a schimbat „Universitarul” in 4 ani
Cu nasterea au inceput si diferentele. Spre deosebire de cel mare, care nu a vrut sa isi serbeze ziua odata cu taica-su si a venit cateva zile mai devreme, piciul si-a asteptat cuminte randul. Au fost deci doua cezariene, ambele la Universitar. Prima fiind la cald, a fost mai pe viteza, am ajuns in spital pentru o verificare si am ramas sa nasc. A doua oara am venit frumos la programare, am socializat. Am completat hartii pana mi-a venit acru. Dupa care am intrat pe banda. Serios, nu stiu ce s-a intamplat in patru ani, personal redus, nasteri mai multe, dar cat am stat acum in terapie intensivA am avut impresia ca sunt in aeroport! La un moment dat venisera cu o mamica din sala de operatii si nu aveau unde sa o puna, a ramas o perioada pe targa.
Proteina c reactiva, testul care ne-a tinut inca trei zile in spital
In rest, ca la stat: asistente implicate si asistente sictirite, vizitele de neonato mereu pe fuga, gasca mare – n-am vrut la separeu, nu-mi face bine la neuron, eram in salon de 5+2. Am prins in schimb un nou protocol de analize: li se testa bebelusilor proteina c reactiva pentru a depista eventuale infectii. Un marker cam sensibil si nu tocmai precis, cel mai probabil era crescut din cauza racelii mele. Ne-au tinut inca trei zile in spital pe antibiotic, pe noi si inca jumatate din piticii din salon, plus vreo doi din vecini. Foarte relevanta analiza, ce sa zic 
Ajunsi acasa, am intrat incet in ritmul normal. Vorba vine, ce mai e normal cu doi copii ? Avantajul a fost ca eram totusi mai relaxati, macar la anumite capitole.
Nu ne-am mai stresat cu baia “in fiecare zi, la aceeasi ora”. Serios acum, uneori nici nu mai stii ce ora e si cine e la rand sa faca baie.
Cu mesele lui bebe sau cu somnul nici atat. Din fericire pentru noi, e alaptat si a stiut intotdeauna sa anunte cand ii e foame. Iar de dormit… cand poti, baiete, ca asa e cu fratii mai mari, uneori au de rasturnat cutia de lego exact cand tu ai atipit.
Problemele alaptarii – canale infundate
Socul mare a fost cu canalele infundate. Ma asteptam la asta, am tras si prima oara destule, dar ca acum n-au fost. Prima data am crezut ca am racit. Frisoane, dureri de muschi, stare generala de leguma. Imbatranesc, ce sa mai.
Nu cea mai placuta surpriza a fost la diversificare. Trecem peste faptul ca tendintele si recomandarile s-au schimbat de acum 4-5 ani. Dar unele lucruri chiar se razbuna: primul a mancat fara probleme de la prima intalnire cu lingurita. Orice, de la piure de legume la ciorba, la paine goala, la inghetata din Lidl. Cu pofta si avant. Asta mic… gusta cateva guri, dupa care incepea sa se joace. Cam dupa un an a inceput sa ia lucrurile mai in serios. Cand vrea. Si ce vrea. Singurele la care nu face vreodata mofturi sunt bananele. Pui de maimuta.
La schimbarile mai putin digerabile as trece in primul rand timpul. Care nu mai e. Punct. La primul copil eram doi in aceeasi poveste si stateam si ne minunam la fiecare pagina. Acum ne impartim, fiecare cu povestea lui, dar cum bebe vrea mai mult cu mama, e mereu calare pe mine. Cel mult mai facem schimb, dar nu asa de des pe cat as vrea.
Plus ca elementul de noutate a trecut, primul a fost jucaria preferata a tuturor, toti vroiau sa stea cu el; asta mic e doar… inca un bebelus.
Asa ca vinovatiile escaladeaza: ca nu ma ocup de el la fel de mult ca la primul (sa bebelusim, sa vorbim, sa ne alintam toata ziua); ca de cel mare nu mai am timp cat as vrea, sa stam la povesti si sa coloram amandoi sau mai stiu eu ce. Daca se descopera cumva clonarea, ma inscriu pe lista.
Mai sunt si lucruri care au ramas la fel. Unul pentru care multumesc in fiecare zi e ca am copii sanatosi. Cu exceptia unor probleme urmarite la nastere si exagerate de panicosenia noastra de parinti prima data, n-am avut de a face decat cu raceli, muceli, o roseola si o otita descoperita intamplator, mai degraba din cauza mucilor. Tine-le Doamne naravul, nu vreau sa aflu niciodata cum arata camera de garda.
In rest, inca ma trezesc noaptea de 2-3 ori. Are un an, daca il iau pe frati-su ca etalon mai avem unul pana sa dorm ca oamenii. De fapt, nu, ca pe urma se trezeste pentru apa/pipi/just because, deci sa zicem 4? Mi-ar prinde bine din nou niste kineto, tonajul este in acelasi grafic si incepe sa se simta. Doar ca aici revin la punctul cu timpul, deci slabe sanse.
Per total, viata la al doilea copil e diferita , oricat ai crede ca esti pregatit pentru orice se gaseste suficient loc pentru surprize. Dar asta e partea frumoasa pana la urma. Si, daca te tin urechile, poate fi chiar amuzant 
